Un bătrân s-a mutat în casa fiului său; locuia împreună cu fiul, nora și nepotul de patru ani.

A fost odată un bătrân împovărat de ani. Și de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii și mâinile la orice mișcare. Când se așeza la masă să mănânce, abia mai putea să țină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, scăpa lingura pe podea…

Văzând asemenea lucruri, fiul şi noră-sa se umplură de scârbă. Nu-l mai așezau să mănânce cu ei la masă, dar l-au așezat într-un colț, singur.

Din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut. Bătrânul se uita cu jind la ei și la masa încărcată cu bucate, iar ochii lui lăcrimau de amărăciune.

Într-o zi strachina de lut i-a scăpat din mâinile tremurânde; a căzut jos și s-a făcut cioburi. Când a văzut asta, nora s-a apucat să-l certe de zor, dar bătrânul se închisese în amărăciunea sa şi nu scotea o vorbă. Din când în când, numai, scăpa câte-un oftat adânc.

„Asta e prea de tot!” și-au spus în sinea lor bărbatul și nevasta. Și i-au cumpărat din târg o strachină de lemn. De acum bietul bătrân trebuia să mănânce din strachină de lemn.

Dar iată că odată, pe înserate, cum ședeau cu toții în odaie, nepoțelul care avea vreo patru anișori, a început să se joace cu niște scândurele.

– Ce faci tu acolo? – îl întrebă taică-său.

– Fac și eu o covățică, îi răspunse copilașul, din care să mănânce tata şi mama, când n-or mai fi în putere, ca bunicul!

Băiatul a zâmbit și a continuat să lucreze. Aceste cuvinte i-au uimit atât de mult pe părinți încât au rămas fără cuvinte.

S-au uitat unul la altul și, de amar și de rușine, au început să plângă. Îl poftiră de îndată pe bătrân să se așeze la masa lor și, din ziua aceea, mâncară iarăși cu toții împreună. Și, chiar dacă uneori se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mâncare, acum nu-l mai lua nimeni la rost…

error: Content is protected !!