Câinele mamei-soacre…

Toate îmi mergeau bine, aveam o soție de invidiat, trei copii-bucurii, afacerea mergea și ea bine, asigurându-ne traiul, dar totuși fără prea mari bătăi de cap… La început nici nu-mi venea să cred, dar mai apoi m-am obișnuit și credeam că așa va fi mereu…

În al douăzecilea an a apărut o fisură în viața noastră… A început cu fiul cel mai mare…

Părinții mei au fost severi la capitolul educație, iar când am devenit adult, mi-au spus răspicat să nu mă uit prin părți, ci să-mi aleg o fată bună, din iubire, să mă căsătoresc și să-mi întemeiez o familie. Așa am făcut și nu am regretat niciodată. Și, la rândul meu, i-am învățat asta și pe copiii mei. Doar că fie timpurile s-au schimbat, fie fetele sunt acum altfel, cert este că fiul meu nu putea să-și găsească o fată pe placul lui, o fată care să-l privească în ochi cu sinceritate, nu mai jos de centură, adică ori în portmoneu, ori în chiloți. Și bani are, și educat este, și cu frumusețe l-a înzestrat Domnul, dar, totuși, se legau de el doar fete nepotrivite. Și el se simțea depășit, și noi ne îngrijoram pentru el, pe scurt, nu mai era atât de vesel în casa noastră.

Mai mult decât atât, și mama-soacră se îmbolnăvise… Fusese internată în spital, iar o săptămână mai târziu, a murit… Am regretat-o, am jelit-o și am plâns-o…

Tatăl-socru, rămas de unul singur, nu se descurcă… Părinții soției mele au fost pur și simplu oameni de aur. Nu am făcut niciodată diferență între ei și părinții mei. Așa că am decis să-l luăm pe tata să locuiască cu noi, loc în casă mai aveam. Soția era fericită, copiii – extrem de fericiți, iar el se mai liniștise. Totul părea să fie bine, dar…!

Mama avea un câine, ori că era un terrier negru, ori că era o corcitură neagră și ciudată, nu mai știu. L-am luat și pe el la noi. O pacoste, nu alta! Pe toți îi zgâria, pe copii îi mușca, făcea mizerie, la plimbare trebuia să iasă doi cu el. Am chemat specialiști, am dat o grămadă de bani ca să ne învețe cum să ne purtăm cu el, cum să-l îmblânzim, și în zadar… Toți spuneau că mai simplu ar fi să-l eutanasiem…

Dar… tata ne-a spus că atunci când va muri câinele, atunci va veni și vremea lui… Am zis să-i mai dăm o șansă câinelui… Copiii purtau în toiul verii pantaloni lungi, haine cu mânecile lungi – își ascundeau mușcăturile, îl menajau pe bunic. Spre toamnă, câinele a început să întreacă orice limită, devenise extrem de agresiv, sălbăticise, își smulgea blana, își zgâria pielea, urla. Trebuia să-l tundem. Am cutreierat toate saloanele, nimeni nu voia să-l tundă, fiind foarte agresiv. În cele din urmă am găsit omul dispus să se apuce de treaba asta. Am sunat, ne-am programat: la 7 dimineața.

L-am adus. Îl trag. Animalul se zbate ca un nebun. Iese o tânără, mărunțică și firavă. Îi explic cum stă treaba, îi spun că plătesc oricât, măcar și pentru anestezie (dar, în sinea mea, mă gândesc că măcar să moară, că nu mi-ar părea rău, nu mai rezist…).

Tânăra apucă lesa și îmi spune să vin la fără zece minute zece, conducându-l calm. Mă întorc la ora la care mi-a spus. O găsesc pe fată tăind blana de la labele unui dulău. Acesta stă drept, pe masă, mândru, nemișcat, ca un locotenent la paradă, iar între dinți își ține mingea albastră. L-am privit îndelung și abia când și-a îndreptat și el privirea spre mine, mi-am dat seama că acela era câinele meu. Fata îmi zice:

– Ce bine că ați venit la timp, o să vă arăt cum să-i spălați dinții și să-i scurtați ghearele.

N-am mai putut suporta – ce fel de dinți?! I-am povestit care e situația. Tânăra se gândi nițel, apoi îmi spuse:

– Trebuie să-l înțelegeți și pe el… Dumneavoastră știți că stăpâna lui a murit, el însă nu știe. El crede că l-ați furat din casa, în timp ce stăpâna lipsea și că acum îl țineți cu forța. Mai ales că și bătrânul este trist. Și așa cum nu poate să fugă, el face tot posibilul ca dumneavoastră să-l alungați de la casă… Vorbiți cu el, explicați-i, va înțelege…

Am urcat câinele în mașină și am pornit spre vechea locuință a mamei-soacre. Am deschis ușa, casa pustie, mirosea așa cum miroase într-o casă nelocuită. I-am spus totul, i-am arătat. Câinele asculta. Nu-mi venea să cred, dar nu a fost deloc agresiv. Am mers cu el la cimitir, i-am arătat mormântul. La un moment dat, s-a apropiat un vecin de-al mamei-soacre. Am deschis o sticlă, i-am pomenit pe cei morți, i-am propus și câinelui să bea, am vorbit. Și brusc, el a ÎNȚELES! Și-a ridicat botul și a urlat îndelung, apoi s-a întins lângă mormânt și a stat așa mult timp, ascunzându-și botul între labe… Nu l-am grăbit…

Când s-a ridicat singur, am mers la mașină. Cei ai casei nu l-au recunoscut, iar când au aflat, nu le-a venit să creadă. Le-am povestit cum tânăra frizeriță m-a făcut să înțeleg ce se întâmpla și ce a urmat apoi. Fiul meu nici nu a ascultat până la urmă, că și-a luat geaca, cheile de la mașină și m-a întrebat adresa frizeriței.

– La ce îți trebuie?, l-am întrebat.

– Tată, mă însor cu ea!

– Te-ai țicnit?, îi zic eu ironic. Nici măcar n-ai văzut-o, cum poți ști că ea ți-e perechea?

– Tată, dacă a putut să înțeleagă un câine, oare pe mine nu va putea să mă înțeleagă?

În fine, trei luni mai târziu s-au căsătorit! Acum am trei nepoți. Câinele? Un câine în vârstă, credincios, calm, supus, incredibil de înțelept, îi ajută să îngrijească de cei trei copii. Iar ei îi spală dinții în fiecare seară.

error: Content is protected !!