Andreea a întrebat băiatul ce își dorește de ziua lui. ”Cartofi prăjiți, dacă se poate?” – a răspuns copilul.

Ionel era cunoscut în tot orfelinatul. La ai săi zece ani a fost luat în familie și întors în orfelinat de cinci ori. Acum speranța că va ajunge într-o familie îl părăsise, era deja mare și credea că nimeni nu mai are nevoie de el.

Băiatul își amintea despre prima dată când a fost luat într-o familie. Pe atunci avea doar doi ani, mama sa era foarte veselă, râdea în continuu și mirosea a bomboane. Îl îmbrăca în costume frumoase și mergea cu el în ospeție pentru a-l arăta prietenilor săi. Îl numea ”soarele meu”. Când Ionel a împlinit patru ani, tatăl său l-a așezat în fața lui:

– Ion, trebuie să discutăm serios cu tine – a spus tatăl adoptiv.

– Da, tată – i-a răspuns băiatul cu o voce veselă, fără a suspecta ceva.

– Noi cu mama așteptăm un copil, el crește în burtica mamei – a spus tata.

– Ce bine – s-a bucurat Ionel.

– Da, foarte bine – a răspuns tata fără a privi copilul în ochi, – dar noi cu mama am decis să te ducem înapoi în orfelinat.

Ionel și-a privit speriat tatăl.

– Nu este pentru mult timp, Ionel, te vom lua peste un an.

Când Ionel a fost adus înapoi în orfelinat, el alerga pe coridor în urma părinților săi adoptivi, plângea și cerea să nu fie lăsat aici. Dar ei sau îndreptat către ieșire fără a privi în urmă.

A doua oară băiatul a fost luat în familie peste jumătate de an după ce a fost întors. Ionel era în biroul directorului și asculta cum acesta explica noilor părinți adoptivi că băiatul a fost recent întors dintr-o familie, că a suferit și că trebuie să fie răbdători cu el.

Noua mamă dădea afirmativ din cap. Peste două săptămâni Ionel din nou a fost întors în orfelinat.

– Mănâncă prea mult, nu vom fi în stare să-l creștem – a fost explicația femeii.

Ionel nici măcar nu a plângea, doar a cerut mamei sale să-i facă cartofi prăjiți, pe care îi iubea foarte mult. La această rugăminte a băiatului femeia a început să țipe la copil, precum că ar trebui să mănânce doar ceea ce i se dă și i-a pus în față un bol cu fulgi de ovăz. Ionel a înghițit doar câteva linguri, terciul nu avea nici măcar sare.

A treia oară băiatul a fost întors în orfelinat pentru că băiatul era foarte tăcut. A patra oară părinții adoptivi au renunțat la el pentru că nu avea auz muzical. Iar a cincea oară băiatul a fost adus din nou la orfelinat deoarece se îmbolnăvea prea des.

Băiatul nu mai era arătat părinților potențiali. Administrația orfelinatului simțea că copilul și așa suferă și va rămâne cu această traumă psihologică pentru întreaga viață. Ionel dintr-un băiat vesel și curios s-a transformat într-un copil închis și tăcut.

El nici măcar nu mai invidia alți copii, când aceștia erau adoptați de noii părinți, el doar aștepta când și ei vor fi întorși înapoi în orfelinat precum s-a întâmplat cu el.

Odată în școala orfelinatului s-a defectat sistemul de canalizare și copiii trebuiau temporar să meargă la o școală din apropiere.

Chiar în prima zi, de Ionel s-a apropiat un coleg de clasă și s-a oferit să-i fie prieten. Deși s-a mirat, Ionel a acceptat prietenia băiatului. Noul său prieten avea același nume și băieții au decis că unul va rămâne Ionel iar al doilea va fi Ion.

Din această zi băieții erau de nedespărțit, la lecții împreună, la pauze se jucau împreună, noul său prieten, Ion, zilnic își petrecea colegul de clasă până la orfelinat.

Într-o zi Ion și-a invitat noul prieten în ospeție, pentru a-i arăta consola de jocuri pe care i-au cumpărat-o părinții. Acasă era doar mama băiatului, care i-a hrănit pe ambii. În tot timpul cât copiii  se jucau femeia se uita cu tristețe în ochi la băiatul din orfelinat.

– Ionel, dacă vrei poți veni mai des la noi și poți veni și în weekend să stai la noi. Poți chiar să rămâi peste noapte – a propus deodată femeia.

– Chiar am voie să vin? – s-a mirat Ionel.

– Desigur – a zâmbit mama prietenului său.

În același weekend, Ionel a rămas peste noapte în casa colegului său. Directorul orfelinatului, văzând situația, fără entuziasm l-a lăsat pe Ionel să meargă în ospeție la prietenul său, dar a decis să o invite pe femeia care l-a adăpostit pe Ionel peste noapte la o conversație.

– Bună ziua, mă numesc dna Silvia, sunt directorul acestui orfelinat, s-a prezentat femeia.

– Bună ziua, sunt Andreea, mama lui Ion, prietenul lui Ionel al vostru, a zâmbit doamna.

– Cunoașteți povestea lui Ionel? – a întrebat directorul?

– Nu, ce s-a întâmplat? – s-a speriat femeia.

– Trebuie să știți, că Ionel are o soartă dură, este un băiețel foarte bun, vesel, receptiv, nu este capricios, dar de cinci ori a fost întors în orfelinat de către părinții adoptivi, a explicat directorul.

– Ce coșmar, sărmanul copil, – Andreea și-a ridicat mâinile spre față.

– Ionel s-a atașat foarte mult de fiul dvs, desigur, acest lucru mă bucură foarte mult, dar îmi este teamă, că îndată ce reparația se va finaliza și Ionel se va întoarce în școala orfelinatului, despărțirea de prietenul său îi va face rău, – a spus directorul, – chiar nu știu cum ar trebui să procedez mai bine.

– Haideți să lăsăm totul așa cum este, iar când Ionel se va întoarce în școala voastră, băieții singuri vor decide, mă gândesc că fiul meu a vizitat orfelinatul nu o singură dată și cred că va continua să-și viziteze prietenul – a răspuns Andreea.

– Dar băiatul nu vă crează probleme din cauză că stă prea mult timp în familia dvs, mai ales că rămâne și peste noapte? – cu prudență a întrebat directorul.

– Nu, eu singură l-am invitat – a răspuns Andreea.

Peste o lună și jumătate în școala orfelinatului reparația s-a terminat și Ionel s-a întors în școala unde a învățat mai devreme. Dar continua să se vadă cu prietenul său în fiecare zi, mergea la el în ospeție după ore, sau Ion venea în orfelinat să discute cu fostul coleg de clasă.

Peste șase luni Ionel deja locuia în casa prietenului său iar mama sa a decis să-l ia în custodie.

– Știți, l-am acceptat deodată ca pe propriul meu fiu, nici nu-mi imaginez acum viața fără el. Am impresia că mereu am avut doi fii – a spus ea directorului orfelinatului.

– Ionel, dar tu vrei să mergi în această familie? – l-a întrebat dna Silvia pe băiatul, care era așezat alături.

– Da, dna Andreea este bună, vreau să trăiesc cu ei – a răspuns băiatul zâmbind.

– Acesta este cadoul pentru ziua ta de naștere – a zâmbit directorul.

– Este ziua de naștere al lui Ionel – s-a bucurat dna Andreea.

– Este mâine, mâine voi împlini unsprezece ani – a răspuns serios Ionel.

– Ce bine, și ce-ți dorești de ziua ta? – l-a întrebat femeia pe băiat.

– Am voie să mănânc cartofi prăjiți? – a întrebat timid băiatul.

– Desigur, o tigaie întreagă! – dna Andreea a zâmbit, l-a luat de mână pe băiat și au ieșit ambii din birou.

Directorul orfelinatului îi privea în spate și înțelegea că Ionel în sfârșit și-a găsit mama.

error: Content is protected !!