Aș dori să vă povestesc despre unele momente din viața mea. Poate pentru unii va fi o lecție bună, iar alții vor citi cu interes, sper. Nu voi oferi nume. Nu mi-e teamă, dar e mai bine așa.
M-am căsătorit la vârsta de 22 de ani și m-am trezit peste noapte, să spun așa, cu tot setul: soție și fiică (soția mea avea deja o fetiță de 2 ani). Scuzați, am formulat greșit. Ele au fost acelea care m-au adoptat: m-au primit, m-au hrănit, m-au încălzit și m-au iubit.
Am vrut s-o adopt imediat pe fetiță; tatăl ei nu figura în acte, dar soția a fost împotrivă. A spus că le vom face pe toate la timpul lor. N-am contrazis-o, deși, mărturisesc, am rămas cam nedumerit.
Povestea ei, dacă nu recurgem la detalii, e veche de când e lumea. Fiind foarte tânără, s-a îndrăgostit, a rămas însărcinată, a născut, iar tatăl s-a făcut nevăzut.
Eu am îndrăgit-o imediat pe fetiță. Cum putea fi altfel? Este copilul femeii pe care o iubesc, al soției mele și, prin urmare, este copilul meu! Chiar dacă nu este biologic, dar o iubesc foarte mult!
După un an și jumătate după nuntă soția mi-a făcut un cadou regal: l-a născut pe fiul nostru! O viață ca în povești! Aveam o fiică și un fiu, o soție frumoasă și deșteaptă. Ce mi-aș mai fi putut dori pentru fericire? Aveam și bani destui, nu foarte mulți, dar nu muream de foame, soția era mulțumită, afectuoasă, blândă.
Eram fericiți și împliniți. Dar, așa cum s-a dovedit, Dumnezeu mă iubește mai mult decât merit. La doi ani după nașterea fiului nostru, soția a mai născut o fiică! Eram gata să alerg și să le spun tuturor cât de fericit sunt! Am un fiu și două fiice.
Fiica cea mai mare avea pe atunci aproape șase ani. Era afectuoasă, ne ajuta și, apropo, îmi spunea tată chiar din primele zile și, așa cum s-a dovedit mai târziu, ea m-a considerat mereu tatăl ei (biologic).
Apropo, eu am încercat de mai multe ori să discut despre adopție, dar am auzit același răspuns de cândva. Dar când fata a împlinit șase ani (urma să meargă la școală), soția m-a întrebat brusc dacă mai vreau să o adopt pe fată. I-am răspuns ferm: Da, vreau și, în general, ar fi trebuit demult să facem acest lucru!
Zis și făcut. Am devenit în cele din urmă tatăl oficial al celor trei copii ai noștri! Am întrebat-o mai târziu pe soția mea de ce nu a fost de acord să facem acest lucru mai înainte? Știți ce mi-a răspuns? Că i-a fost teamă! Se temea că nu ne vom împăca, că vom divorța, că dacă vom avea copii împreună, mi-aș schimba atitudinea față de fată. La început m-am supărat pe ea, dar apoi mi-am dat seama că și mie mi-ar fi fost frică. Fusese deja trădată o dată, cum ar fi putut avea încredere în mine? I-am cerut iertare pentru reacția mea și în casa noastră domnea din nou liniștea și armonia.
Au trecut mulți ani de atunci. Fiica cea mare are deja de 19 ani, fiul are 16 ani, iar cea mică are 14. Cea mai mare studiază la facultate. Este mândria mea: inteligentă și frumoasă! Ne gândim să-i cumpărăm apartament: dorește să locuiască separat, vrea libertate! Este o fată serioasă și responsabilă. Sperăm că până la cea de-a 20-a aniversare vom reuși să-i facem marea surpriză. Dar nu e vorba despre aceasta. Momentul cel mai important urmează!
Era primăvara, sesiunea era în plină desfășurare. S-a întâmplat un lucru neașteptat! Fiica cea mare a venit acasă în weekend (universitatea se află la aproximativ o oră cu autobuzul). Ea vine acasă în fiecare weekend. Este vineri seara, fiica noastră a sosit cu aproximativ două ore în urmă și gătesc ceva delicios în bucătărie. Fiul joacă fotbal cu prietenii, iar cea mică este la plimbare. Eu citeam în cameră când brusc aud o conversație din bucătărie. Se auzea destul de slab, dar eu am un auz foarte bun.
Fiica îi spunea soției că de vreo două luni, la stația de autobuz, o urmărește un bărbat. Nu se apropie de ea, stă în apropiere și o privește în timp ce ea vine acasă de la stația de autobuz. Ea, de frică, merge doar pe strada principală, unde sunt mai mulți oameni.
Auzind acest lucru, m-am înfuriat foarte tare! Cineva o urmărește pe fiica mea și eu stau pe canapea? Fata este frumoasă, iar perverși sunt foarte mulți. L-am prevenit pe șeful meu că voi veni mai târziu la serviciu (relațiile mele cu superiorii mei au fost mereu bune) și luni dimineața am însoțit-o pe fiica noastră până la autobuz pentru a-l vedea pe acel bărbat! Și l-am văzut!
De îndată ce l-am văzut, au început a-mi tremura genunchii. Era clar cine era acel bărbat! Mi-a părut foarte straniu ca fata nu a observat asemănarea. Dar ea nu-l văzuse niciodată și nici nu-și putea imagina așa ceva. Mă gândeam să-mi iau rămas-bun de la ea și apoi să merg să vorbesc cu el. Unde a fost timp de 19 ani? Dar el dispăruse!
Săptămâna următoare a fost una foarte stresantă pentru mine și soția mea, stăteam ca pe ace. Vineri am mers s-o întâlnim pe fată, dar tipul nu a mai apărut. La ora 19 însă a apărut în pragul ușii noastre! Și strigă: „Bună, fata mea, eu sunt tatăl tău!” Tată! Tată?! Ce fel de tată? Unde erai atunci când acea fată de 18 ani, cu un nou-născut în brațe, a rămas fără bani, iar ai său au alungat-o de acasă pentru că i-a făcut de rușine? Unde erai, tată? Atunci când eu, cu un copil de 3 ani în brațe care avea febra de 40, alergam la spital la ora 2 dimineața??? Ai apărut acum ca din senin?!
Fiica noastră era șocată, soția aproape leșinată, iar eu aveam o singură dorință: să-l rup pe acest monstru în bucăți mici și să închei conversația! Dar…
Fiica mea s-a întors către mine și m-a întrebat: „Tată, înseamnă că oamenii au dreptate, nu ești tatăl meu?” Eh, cât sunt de binevoitori unii! Oare cine îi trage de limbă? De ce nu-și caută de treaba lor? Nu am putut spune decât: „Sunt tatăl care te iubește!” Știți ce a făcut fiica mea? S-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat! M-a îmbrățișat cum o făcea în copilărie și mi-a șoptit la ureche: „Doar tu ești tatăl meu!!!”
Am plâns, ultima dată, când aveam 20 de ani, la moartea tatălui meu. Nu sunt din fier. Și bărbații plâng. Dar o fac într-un mod diferit! Simțeam cum lacrimile mi se rostogoleau pe obraji. Îmi era rușine, dar totodată eram atât de fericit că fata mea nu are nevoie de un alt tată! Și nu contează cine este tatăl ei biologic, ea este fata mea! Și în fața legii, a oamenilor și a lui Dumnezeu!
Am scăpat destul de repede de acel „tată”, fiica noastră nici măcar n-a dorit să vorbească cu el.
Noi continuăm să trăim așa cum am trăit, în pace și armonie. Nici nu discutăm despre această întâmplare. Din fericire copiii mai mici nu știu nimic, nu erau atunci acasă!
De ce am scris aceste rânduri? Dragi bărbați, nu vă fie frică să vă căsătoriți cu o femeie care are un copil, mai mulți copii, chiar și zece! Fiecare copil are nevoie de un tată, are nevoie de sprijin, de un umăr puternic. Copii trebuie să fie siguri de faptul că sunt protejați! Chiar dacă copilul este destul de mare, fiți răbdători și veți găsi cu siguranță limbaj comun cu el!