Încă o dată despre cât este de important să acceptăm viața așa cum este și să iubim ceea ce ni se oferă doar o singură dată

Părintii mei au îmbătrânit. Nici nu erau prea tineri când m-am născut. Eu am acum 27 de ani, mama are 63 de ani, iar tata are 71 de ani.

De vreo trei ani am început a-i considera bătrâni.

Nu este din cauza că ei sunt la pensie… Tatăl meu continuă să lucreze și este foarte activ, utilizează Skype-ul, iar mama are cont pe Instagram și apreciază noile tehnologii. Dar adevărul este că ei s-au transformat treptat în bunicii mei.

Îi iubesc, le cer sfatul și sprijinul când mi-i greu, dar simt că devin eu deja capul familiei, în mâinile mele este sabia, săgețile și scutul.

Nu știu exact de când a apărut acest lucru. Fie din cauza sănătății lor șubrede, a slăbiciunii sau a respirației grele. Observ că mama își pierde treptat memoria. Tata se mișcă tot mai încet. Nu știu ce tratează timpul, dar știu un singur lucru: că timpul nu cruță pe nimeni!

Am început să scriu acest articol și, probabil, le este cam neplăcut să-l citească, dar părinții mei au îmbătrânit într-adevăr. Devin tot mai mici și mai neputincioși. Mă iubesc din toată inima, sunt gata să facă orice pentru mine, doar să fiu fericit.

Am din ce în ce mai puțin timp. Am început să simt cum trece fiecare an. Orice zi pe care o petrec împreună cu părinții mei este o adevărată sărbătoare. Îi îmbrățișez și îi sărut de fiecare dată, de parcă îmi iau adio. Bine, tată! Cum zici, mamă! Cedez și le iert totul. Doar să trăiască.

Tatăl meu nu mai este zidul Chinei, mama mea a încetat să mai fie Lao Tzu. Mi-e teamă să greșesc și-mi lipsesc sfaturile lor. Am impresia că, dacă ar fi un pic mai tineri, aș fi fost mult mai liber și acest lucru este adevărat.

Uneori vreau să le spun că sunt bolnav și obosit, că lumea întreagă este împotriva mea astăzi și aș vrea să mă ascund undeva într-un colț, dar ei deja nu știu cum să mă protejeze. Acum ei sunt copiii mei.

Aveți grijă de părinții voștri!

error: Content is protected !!