Din viață. Soțul a luat o pauză în relație, iar eu m-am întors pe sine.

”Am obosit de la tine și de familie. Vreau să trăiesc singur, să mă caut pe sine. Mă plictisesc cu tine. Eu cer un time out.” – îmi spunea soțul, rănindu-mă până la adâncul sufletului.

Noi ambii avem câte 35 de ani și suntem căsătoriți de 10 ani. Fiul nostru are doar 3 ani. Timp de 6 ani tot încercam să avem un copil. Mergeam la medic, urmam tratament, prindeam zilele cele mai favorabile.

Când testul de sarcină în sfârșit a fost pozitiv, soțul meu plângea stand în genunchi, la cât de fericit era. În ziua când am fost externată de la maternitate, dormitorul era arhiplin cu flori.

Iar acum el a obosit. Cu o atitudine indiferentă, acesta își strângea lucrurile într-o geantă, fără a observa că copilul nostru îi stă alături și-i cerșește atenția. El doar făcea câte o pauză pentru a servi o băutură alcoolică la bucătărie. Probabil, datorită acestei băuturi, soțul meu devenea mai curajos și mai sigur pe sine. El a plecat.

Eu am rămas în apartamentul ce l-am primit drept moștenire. De aceea, eram sigură doar de un singur fapt – nimeni nu va putea să mă alunge din casă.

”Probabil acesta a plecat la amanta sa.” – zicea prietena mea Nina. ”Îmi imaginez, a obosit sărmanul. Este un nerușinat! Toți bărbații sunt la fel! Să nu ai de gând să-l aștepți! Mergi imediat și cere pensia alimentară pentru copil. Chiar și divorțul! Cum vei reuși să-ți asiguri copilul cu tot necesarul pană acest depravat își trăiește viața pentru propria plăcere?”

Da, bani într-adevăr nu aveam. La rugămintea insistentă a soțului, am plecat de la serviciu când fiul nostru avea 1.5 ani. Denis atunci îmi spunea: ”Atât de mult am așteptat acest copil, nu trebuie el să stea la grădiniță. Vreau să fii acasă și să-l educi pe fiul nostru. Eu voi avea grijă de voi.”

Astfel, eu am devenit o femeie casnică. Trăiam doar cu grija pentru soț și fiu. Depuneam tot efortul pentru a oferi soțului o locuință confortabilă, împărtășindu-i toate aspirațiile.

Soțul avea un salariu foarte bun, era suficient pentru nevoile casei și a le noastre personale. Mereu îmi dădea bani pentru orice aveam nevoie și niciodată nu-mi cerea explicații referitor la cheltuieli.

Deja peste o săptămână după ce Denis a plecat, eu am mers în judecată și am cerut pensia alimentară pentru copil. Iar fiind acasă, căutam cu înverșunare un loc de muncă.

Am avut noroc de faptul că o colegă de la fostul serviciu s-a pensionat și aș fi putut începe munca imediat. Unica problemă era faptul că fiul meu nu a fost înscris la grădiniță și nu aveam cu cine să-l las acasă.

Deși avea deja 70 de ani, ajutorul a venit din partea mamei. Ea mi-a zis că pot să las fiul cu ea, în timp ce voi pleca la serviciu. Doar că m-a rugat să-i dau și ceva bani, pentru ca aceasta să cumpere produse alimentare copilului.

A fost o decizie corectă și rațională. Pensia mamei era foarte mică, iar nu aveam bani nici măcar de mâncare. Nu am avut altă ieșire din situație decât să iau un împrumut de la prietena mea.

Soțul nu a sunat niciodată. Nu era interesat nici de mine, nici de fiul nostru, nici dacă am reușit să achit serviciile pentru luna în care încă trăiam împreună. Liniște totală.

Însă, eu am văzut totul personal. Acest time-out în relație avea aspectul unei tinere brunete, suple și înalte, de vreo 25 de ani. Soțul meu stătea în compania ei pe terasa unei cafenele, în apropierea serviciului meu. Acesta probabil nici nu s-a gândit că eu aș putea trece pe acolo. Doar am făcut o poză a acestei perechi dulci și am plecat acasă.

Viața mea a început să devină mai frumoasă. La un moment dat, eu am înțeles că fără el mă simt mult mai bine. În casă e liniște, ordine, nu era nevoie să gătesc felurile de mâncare pe care le iubește doar el și nu simțeam că munca mea nu este respectată de nimeni.

Am înțeles că am devenit un alt om. Deja nu eram acea ”soție exemplară”. S-a dovedit că hocheiul îmi place mai mult decât fotbalul, iar parfumul care atât de mult îi plăcea soțului este unul dezgustător. La fel, mie deloc nu-mi place culoarea castanie și părul lung, pe care atât de insistent o cerea soțul. Arăt foarte bine cu o tunsoare scurtă, încălțămintea sportivă se combină perfect cu rochia și urăsc rujul meu bej.

În toți acești 10 ani, eram atât de preocupată se soțul meu, încât am uitat ce înseamnă să fiu eu însăși.

Încet, am început să mă întorc pe sine. Peste 3 luni, am fost promovată și am primit o majorare de salariu. Mi-am schimbat garderoba, am renunțat la rochiile largi în favoarea blugilor și a costumelor cu pantaloni.

În scurt timp, am reamenajat apartamentul după bunul meu plac. M-am pregătit și am mers să depun actele pentru divorț. Deja trecuseră 8 luni de când soțul a plecat. Nu a sunat nici o dată.

Cu 2 zile înainte de proces, acesta a apărut în prag…cu flori și fructe. ”Eu m-am gândit la relația noastră și am decis că nu sunt împotrivă să mă întorc. Vai, ce culoare urâtă a pereților. De ce ți-ai schimbat coafura? Nu îți stă bine deloc!” – a zis Denis.

”Eu tot m-am gândit la relația noastră. Această culoare a pereților este preferata mea, iar coafura mie îmi place. Ce nume are ”pauza” noastră? Ea te-a părăsit? ” – am zis eu soțului și i-am arătat poza de pe telefon.

”Eu nu vreau ca tu să te întorci. Mă simt mult mai bine fără tine.”

Soțul a început să mă acuze de faptul că sunt o egoistă și nu mă gândesc deloc la fiul nostru, ce va rămâne fără tată. Zicea că sunt o netrebnică și că nimeni nu o să aibă nevoie de mine, la așa o vârstă și cu copil.

”Toate aceste 8 luni eu ma gândeam doar la fiul nostru. Mai ales atunci când nu aveam cu ce să-l hrănesc sau cu cine să-l las în timp ce sunt la serviciu. Da, sunt egoistă – fapt ce îmi oferă o mare plăcere. Despre faptul că nu are nevoie nimeni de mine, nu ai dreptate! Eu am nevoie de mine însumi. Nu mi-am aparținut foarte mult timp.” – am declarat soțului și am închis ușa.

Nu îmi pare rău de nimic și voi insista asupra divorțului. O relație adevărată nu poate fi în pauză. O dragoste adevărată nu poate avea ”time out”.

error: Content is protected !!