Vulturul femelă face un lucru foarte interesant. Ea rupe o crenguță de la un copac sau un arbust, o ia în cioc, se ridică la o mare înălțime și începe să zboare în cercuri cu această rămurică. În jurul vulturului femelă încep să zboare masculii, atunci ea aruncă crenguța în jos și privește ce se întâmplă. Unul dintre vulturi o prinde în aer și i-o aduce cu mare atenție, apoi o transmite din cioc în cioc. Femela ia rămurica și o aruncă din nou, masculul din nou o prinde și i-o aduce, iar ea o aruncă din nou… Și acest lucru se repetă de multe ori. Dacă într-o perioadă de timp și din mai multe aruncări masculul prinde rămurica de fiecare dată, atunci femela îl alege pe el și ei se împerechează.
Veți înțelege mai târziu de ce face acest lucru.
Apoi ei se ridică pe o stâncă înaltă, meșteresc cuibul din rămurele dure și mama cu tata încep să scoată puf și pene cu ciocul din propriul corp. Cu acest puf și pene umplu cuibul și acoperă toate găurelele, îl fac moale și cald. În acest cuib confortabil femela depune ouă, apoi le clocește. Atunci când apar puii (ei apar pe lume mici, goi, neputincioși), părinții îi acoperă cu corpul lor până ei se întăresc. Îi protejează cu aripile de ploaie, de soare, le aduc apă, mâncare și puișorii cresc. Ulterior încep să le crească pene, se întăresc aripile și coada.
Deja s-au acoperit cu pene, dar încă sunt mici. Atunci mama cu tata își dau seama că este timpul…
Tatăl se așează la marginea cuibului și începe să bată cu aripile cuibul. Îl bate, îl scutură. De ce? Pentru a scutura toate penele și puful ca să rămână doar rămurelele tari care au fost puse la baza cuibului. Puii stau în acest cuib incomod și aspru și nu înțeleg ce s-a întâmplat, deoarece mama și tata erau atât de gingași și grijulii până acum. Între timp mama zboară pe undeva prinde pește și se așează cu vreo cinci metri mai departe de cuib ca să fie văzută de puișori. Apoi începe să mănânce încet din acest pește.
Puii stau în cuib, țipă și nu înțeleg ce s-a întâmplat, de ce se întâmplă toate astea. Mama cu tata nu mai sunt la fel. Plus ei mănâncă singuri peștele.
Ce e de făcut? Le este foame și trebuie să iasă din cuib. Atunci puii încep să facă mișcări pe care nu le-au făcut anterior. Puii ies încetișor din cuib. Iată primul puișor cade din cuib, este atât de neîndemânatic, nu poate nimic, nu știe nimic. Cuibul este pe o stâncă, malul este abrupt, pentru a nu veni nici un răpitor. Puiul cade de pe acest mal cu burta în jos, apoi se prăbușește în prăpastie. Aici apare tata (cel care a prins cândva rămurelele) care se îndreaptă cu viteză în jos și prinde pe spate acest vulturaș și nu îi permite să cadă. Apoi îl ridică în cuibul incomod, apoi din nou pe stâncă și totul începe din nou. Puii cad, iar tatăl îi prinde.
Vulturii nu permit nici unui pui să piară.
Și la un moment dat vulturașii încep să facă niște mișcări noi: el își desface aripile, nimerind pe un curent de aer și astfel încep să zboară. În acest fel vulturii își învață puii să zboare. De îndată ce puiul începe să zboare singur, părinții îi iau cu ei și le arată locurile unde se prinde peștele. Ei deja nu le aduc peștele în cioc.
Este un exemplu foarte bun despre educarea copiilor atât duhovnicește, cât și fizic. Este important să nu fie ținuți doar „la călduț”. Să nu fie hrăniți prea mult cu pește, deoarece ei singuri pot să-l prindă. Dar trebuie să-i învățăm cu grijă să zboare, să depunem tot efortul și timpul, înțelepciunea și experiența. Nu în zadar femela își testează partenerul prin aruncarea crenguței. Ea nu vrea ca copii ei să moară. Dacă va alege un soț fără a-l cerceta, atunci nici nu vă veți bucura de copii. Vulturii au puțini pui, unul sau doi, de aceea sunt foarte protectori.