Confesiunea unei mame care te va emoționa până la lacrimi

Odată ajunsă acasă cu fiica nou-născută, frații ei mai mari îmi tot ziceau că ea plânge, ba că scâncește, că miroase suspect. − Mamă, am nevoie de tine! − Ei bine! Am înțeles deja!

Cuiva îi este foame, pe cineva trebuie să-l ajut să-și lege șireturile, să-i găsesc ciorapii, să-i pun cuburi de gheata în paharul cu apă, să șterg muci, să îmbrățișez, să spun povești, să îi sărut. Au fost zile când am crezut că ziua nu se va termina niciodată, iar această suprasolicitare zilnică poate avea un impact negativ. Dar, dintr-o dată parcă m-a lovit ca un trăsnet gândul că: ei nu au nevoie de MINE. Nu de o altă persoană din lume. Ei au nevoie de MAMA.

Cu cât mai repede am putut accepta faptul că maternitatea înseamnă să nu am timp niciodată, am putut să-mi găsesc locul și liniștea în această etapă a vieții, cu atât mai repede am putut înțelege că „mama“ este datoria mea, privilegiul și onoarea mea. Și eu sunt gata să fiu alături când au nevoie de mine, fie zi sau noapte.

A fi MAMĂ înseamnă să te trezești pentru a-ți hrăni copilul la ora 4 dimineața, și când numai ai vrea să te odihnești, te trezești, deoarece fiul mai mic tocmai a avut un coșmar. MAMA, înseamnă să supraviețuiești numai cu o cafea și să mănânci ceea ce nu au mâncat copiii tăi. MAMA, înseamnă să nu ai timp să discuți cu soțul. MAMA, înseamnă să pui nevoile copiilor pe prim plan. MAMA, înseamnă să te doară tot corpul, dar inima să fie plină de iubire.

Sunt sigură că va veni o zi când nimeni nu va avea nevoie de mine. Copiii mei vor avea familie, iar eu îmi voi trăi viața într-un azil de bătrâni (se spune că în America, să îți petreci bătrânețea într-un azil de bătrâni, e o practică normală) și să văd cum încet, încet corpul meu dispare. Atunci nimeni nu va avea nevoie de mine. Poate chiar voi deveni o povară.

Desigur, ei mă vor vizita, dar eu nu le voi mai fi refugiu. Sărutările mele nu vor mai fi leac pentru ei, și nu va mai trebui să le șterg încălțămintea, să cuplez centurile de siguranță în mașină. O să-mi citesc mie povești, de șapte ori la rând.

Nu vor mai există rucsacuri, nu va trebui să mai dau caserole cu prânz, și sunt sigură că inima mea va plânge, va dori să le audă vocile nevinovate care mă tot chemau: „Mamă, am nevoie de tine!“

Astăzi, îmi par minunate trezirile la 4 dimineața. Suntem doar noi 2. O cuprind să o încălzesc și să adormim. E 4 dimineața și sunt foarte obosită, dar nu mă plâng, ea are nevoie de mine. Numai de mine. Și eu am nevoie de ea pentru că ea mă face MAMĂ. Într-o zi, ea va dormi liniștit toată noaptea. Într-o zi, eu voi sta într-un scaun cu rotile, nu voi ține pe nimeni în brațe și voi duce dorul acelor nopți când ea avea nevoie de mine, și eu aveam nevoie de ea. Eram singure în lumea întreagă.

Pot să mă bucur de această plăcere? Da, chiar dacă e o plăcere obositoare. Dumnezeu m-a făcut MAMĂ. E datoria mea. Dumnezeu m-a făcut mama copiilor mei. Aceasta este o funcție pe care mi-am asumat-o cu mult timp înainte ca să-mi dau seama de asta.

Timp de trei zile, soțului meu nu îi venea a crede cât de des repetă copii noștri: „Mamă, mama, mama!” − Sunt întotdeauna așa? A întrebat el, fără a-și ascunde uimirea și compasiunea. − Da, toată ziua, în fiecare zi. Acesta este lucrul meu. Și trebuie să recunosc că aceasta este cea mai dificilă sarcină pe care am avut-o vreodată.

Înainte de a fi mamă, eram manager într-un restaurant foarte popular din Florida. La ora 19:30, sâmbătă seara, când restaurantul era plin, brusc au oprit electricitatea … dar acest lucru nu e nimic în comparație cu ceea ce se întâmplă acasă la ora 17:00. Și, credeți-mă, clienții din Florida de Sud sunt mai greu de mulțumit decât oricine altcineva. Aceștia nici că se compară cu băieții mei fără somn, cu zahăr scăzut în sânge.

Cândva aveam timp pentru mine. Acum nu ar fi rău să îmi fac manichiura. Uscătorul de păr probabil că nu mai funcționează, nici nu știu. Nu pot face un duș fără a avea spectatori. Am început să folosesc cremă pentru cearcăne. Nu îmi mai cer buletinul de identitate. Aceasta este dovada maternității mele. Dovada că cineva are nevoie de mine. Chiar și acum, cineva are nevoie de mine. La fel ca și noaptea trecută …

La ora 3 dimineața aud pașii unui copil − cineva vine în camera mea. Stau în liniște, poate a pleca.

− Mamă!

− Mamă!

− Da… Abia șoptesc.

Se oprește, ochii îi strălucesc.

− Te iubesc!

Și asta e tot, a plecat. S-a întors în camera lui. Încă îi simt cuvintele. Le-aș strange strâns la piept. Mi-a șoptit cele mai dragi cuvinte. Te iubesc. Zâmbesc. Am ascuns cuvintele lui în inima mea.

Într-o zi acest băiat mic, va deveni un bărbat adevărat și nu îmi va mai șopti astfel de cuvinte. Voi auzi doar claxoanele mașinilor și sforăitul soțului meu. Voi dormi liniștit toată noaptea, nu mă va trezi plânsul copiilor. Toate acestea vor rămâne în trecut. Îmi voi aminti doar de momentele când ei aveau nevoie de mine.

Încetează să visezi la ziua când totul va fi mai ușor! Adevărul este acesta: ziua de azi e cea mai frumoasă zi! Astăzi este cea mai perfectă zi! Într-o zi, îmi voi face pedichiura și duș voi face singură, fără spectatori. Într-o zi, mă voi regăsi, dar astăzi mă dedic altora, sunt obosită, dar sunt iubită! Plec, cineva are nevoie de mine.

error: Content is protected !!