Atunci când fiica noastră cea mare a mers în clasa întâi, am făcut o mare greșeală, pe care și acum încerc să o îndrept. I-am spus clar și răspicat că eu am fost o elevă premiantă și că de la ea aștept același lucru.
Primii ani totul părea să fie bine. Învăța bine, împărtășea cu noi succesele pe care le avea, iar noi ne bucuram enorm pentru notele de 10, ne mândream cu ea. Nici nu-i mai verificam caietele pentru teme, nemaivorbind de faptul că nici nu-i mai ceream agenda.
Însă, odată am deschis un caiet, l-am răsfoit și am dat peste o notă de 8, vopsită cu creionul.
”Draga mea, ce este asta?”, am întrebat-o eu cu severitate. Fiica mea a început să plângă și a recunoscut că i-a fost teamă că voi afla și o voi certa. Să fi fost măcar un 9, dar era un 8! ”Mi-ai spus că trebuie să fiu premiantă!”
Fiicei mele i-a fost teamă să-mi spună că nu-i reușește ceva la școală, înțelegeți? Eu singură, cu mâinile mele am clădit între noi acest zid al fricii și neîncrederii. Nici nu vreau să mă gândesc la ce ar fi putut să ducă toate acestea, dacă n-aș fi răsfoit acel caiet…
La drept vorbind, în acel moment, pur și simplu, m-am pierdut și nu știam ce să fac. Am îmbrățișat-o, i-am spus că o iubesc și am rugat-o să nu mă mai mintă niciodată. Și să nu-i fie frică. Apoi am mers în altă odaie, să mă gândesc. Și să plâng.
Mă criticam aspru și îmi spuneam că sunt o mamă rea și că am greșit iremediabil. Apoi mi-am amintit…
Când fiica mea avea 2 anișori, în blocul nostru, un tânăr s-a aruncat de la fereastră. A murit. Nu locuia aici. Pur și simplu, venise să-și încheie socotelile cu viața. Cunoșteam toate aceste detalii pentru că lucram atunci în calitate de jurnalist și colectam informație despre acest caz. Însă, în ultimul moment, redacția ziarului a decis să nu publice materialul. În fine, nu asta contează acum. Ideea este că tânărul, premiant și mândria părinților, nu intrase la facultate și îi fusese frică să le spună părinților. A preferat să moară.
”Eu nu voi permite așa ceva”, mă gândisem eu atunci. ”Ce fel de părinți sunt aceștia?”
Iar acum… Fiica mea, a ascuns o notă de 8, fiindu-i frică să-mi spună despre asta…
Apoi mi-am amintit despre fiul unor prieteni, care a fost internat în spitalul de psihiatrie, pentru că mama și tata cereau de la el doar note de 10, succese, diplome și premii, un viitor grandios și să nu-i facă de rușine. În final, sistemul nervos și psihicul băiatului au cedat. Iar lucrul cel mai dramatic este că tânărul nici nu-și mai dorea să revină acasă din spital. Pentru că, așa cum recunoscuse el ulterior, doar acolo putea respira liber, nimeni nu-i cerea să fie mândria cuiva și să atingă culmi. Și nu era nevoie să ia note de 10 pentru a fi iubit.
”Eu nu voi face așa!”, eram sigură eu.
Iar acum fiica mea plângea, ascundea o notă de 8 și își făcea griji că nu va putea să fie o elevă premiantă, ca mama sa… Ca neghioaba de mama sa!
”Da, scumpa mea, mama ta a fost premiantă la școală. Facultatea a terminat-o cu brio. Însă cel mai important examen din viața – examenul maternității – nu l-a susținut!”
Nu, nu îi spuneam asta fiicei mele, ci mie însămi. Și înțelegeam acum că voi avea foarte multe de reparat, de schimbat. Și în primul rând, trebuia să schimb multe lucruri la mine.
Îmi amintisem, cum își făcea ea mari emoții înainte de fiecare testare. Acum înțeleg, de ce. Cum își făcea griji pentru fiecare notă de 9… Toate aceste neliniști nu erau normale…
Să nu credeți că o iubeam mai puțin doar pentru că lua și note de 9 și mai ales că a luat și un 8, pe care l-a ascuns de mine. În acel moment o iubeam mai mult decât o iubisem vreodată. Mi-era atât de milă de ea, până la lacrimi! Și nici nu vă imaginați cât de mult mă uram pe mine…
Sunt exact ca părinții, fiul cărora s-a aruncat de la fereastră. Și cu nimic mai bună decât cei, ai căror fiu a ajuns la psihiatrie. Și sunt sigură că acei oameni nu erau rău intenționați, pur și simplu, își doreau ce e mai bun pentru copiii lor. Cu toții ne dorim asta, însă adesea procedăm profund eronat…
Eu însămi, dorind să fac cum e mai bine, îmi fac copilul nefericit. Pe draga mea fiică! Cea care este ajutorul meu în toate, care vreau mereu să mă împace, să mă susțină și să-mi ușureze viața mea de mamă cu mulți copii.
Cât de simplu poți greși și cât de dificil este să-ți îndrepți greșeala. I-am spus apoi, de multe-multe ori, cât de mult o iubesc, și o iubesc nu pentru note, o iubesc nu din vreun motiv oarecare, ci pur și simplu, și o voi iubi mereu, indiferent de ce s-ar întâmpla. Nu contează notele, importante sunt eforturile, munca, perseverența.
La început, ea oricum își făcea mari griji, chiar și atunci când lua note de 9, apoi s-a mai relaxat, apoi a urmat o perioadă în care se cam lăsase pe tânjală, știind că mama s-a resemnat și a conștientizat cum că notele nu sunt atât de importante.
În clasa a patra, lucrurile s-au schimbat în bine.
Recent fiica mea a absolvit școala. Elevilor premianți li s-au înmânat diplomele de merit. La finalul ceremoniei s-au apropiat de mine câțiva părinți care m-au întrebat uimiți cum de fiica mea nu este și ea în rândul elevilor premianți. Le-am răspuns calmă că nu este în rândul lor pentru că nu este premiantă. Iar în sinea mea am simțit o stare de ușurare și am înțeles că nu mă simt deloc prost din această cauză. Fiica mea este minunată, deșteaptă, bună la suflet și cel mai important lucru pentru mine este ca ea să fie fericită.
Ea a auzit întâmplător aceste discuții, apoi m-a întrebat: ”Mamă, chiar e atât de rău faptul că nu sunt premiantă?” Se pare, totuși, că greșeala mea a lăsat urme adânci în sufletul ei… ”Nu, chiar deloc. Cel mai important este că tu ți-ai dat toată străduința!”, i-am răspuns eu.
Anul viitor, în septembrie, mezina noastră va merge și ea la școală. Sper din suflet să nu repet greșelile din trecut… Mi-e atât de frică să nu greșesc din nou… Dar mă bucur nespus de mult că am înțeles că a-ți certa copilul pentru note proaste este cea mai mare greșeală pe care o poate face un părinte. Să-mi iubesc copilul, să-l ajut, să-l susțin, să cred în el, asta e misiunea mea ca părinte. Să fac așa încât el să aibă încredere în noi – în mama și tata. Nu să-i fie frică…
Cât despre note… Cineva susține că acestea nici nu ar trebui să existe. Eu consider că pentru unii copii, notele sunt indispensabile, pentru că demonstrează că au atins un nivel, că au lucrat, ce au lucrat și la ce ar mai trebui să lucreze.
Însă, cu certitudine, notele nu reprezintă indicatori fideli în baza cărora să se afirme că un copil poate avea sau nu succes în viață. Iar părinții trebuie să-și schimbe atitudinea rigidă față de note, pentru binele și reușita copiilor de azi, adulților de mâine.