Bijuteriile rafinate nu se demodează niciodată. La momentul actual este destul de simplu să găsim bijuteriile potrivite, trebuie doar să ne asigurăm de faptul că se combină cu ținuta aleasă și să fie la modă. Dar în secolele trecute acestea puteau oferi prea multe detalii despre persoana care le purta.
Am încercat să aflăm ce secrete ascundeau bijuteriile în trecut și iată ce am descoperit:
Acest colier se folosea ca un semn distinctiv.
Decorații similare erau purta în India de către Lingayats – adepții unei tendințele din Shaivism; bijuteriile erau realizate din argint și decorate cu gravură, iar cele două conuri simbolizau coarnele taurului sacru.
În secolul al XIX-lea multe bijuterii erau confecționate din păr.
Regina Victoria a Angliei a purtat un medalion cu șuvițe din părul Prințului Albert.
Purtarea șuvițelor nu s-a limitată doar la medalioane, pe la mijlocul secolului al XIX-lea femeile țeseau bijuterii pentru păr: cercei, brățări, coronițe.
Cerceii erau atât de grei încât erau legați de păr.
Până la sfârșitul secolului al XVII-lea cerceii au devenit un element indispensabil al imaginii feminine, iar pentru a sublinia imaginea pompoasă și ținutele bogate, femeile purtau cercei formați din mai multe elemente, prin urmare erau destul de grele și unele se fixau și pe păr.
Unele dintre decorațiuni aveau întrebuințări casnice.
Nu toate bijuteriile erau purtate doar pentru frumusețe, doamnele își decorau adesea ținutele cu ajutorul etuiului, un suport în care depozitau lucrurile necesare în viața de zi cu zi: foarfece, ace, fire, degetare, creioane și alte lucruri mărunte.
Miniaturile ochilor erau un cadou perfect pentru îndrăgostiți.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea bijuteriile cu miniaturi care înfățișează un ochi au câștigat o popularitate deoarece, cu ajutorul acestor bijuterii, oamenii își mărturiseau dragostea unul altuia.
Grecii antici credeau că bijuteriile cu nodul Hercule îi proteja împotriva oricărui rău.
Bijuteriile cu imaginea nodului Hercule erau populare în Antichitate și în diferite țări acest simbol avea propriul său sens: undeva era considerat un semn al iubirii, în alte culturi era un simbol al fertilității, în timp ce grecii antic credeau că nodul îi proteja de rele.
Figurinele de animale marine erau populare în Spania.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea bijuteriile care înfățișau diverse creaturi, inclusiv cele fictive, au devenit populare în Spania și cel mai adesea erau imaginile animalelor marine, de obicei pandantive ca un talisman, pe care le luau în călătoriile pe mare.
Verigheta consta din două părți.
Inelele Gimmel au apărut pentru prima dată în Evul Mediu și au câștigat popularitate în secolul al XVII-lea, acestea fiind împărțite în 2 părți: după anunțul logodnei tânărul și fata îndrăgostită purta fiecare inelul său, iar în timpul ceremoniei de nuntă, ambele părți se uneau și proaspătul căsătorit își punea bijuteria dată.
Secolul al XVI-lea a constituit perioada de glorie a artei bijuteriilor.
În timpul Renașterii decorațiunile deveneau elaborate, adevărate sculpturi mici care constau din perle și pietre prețioase, fiecare element fiind elaborat în filigran; pandantivele au devenit deosebit de populare pentru că se foloseau nu doar pentru frumusețe, în interior aveau scobitori, bețișoare de urechi și alte lucruri utile.
Pietrele prețioase aveau un limbaj secret.
În epoca victoriană au apărut bijuterii în care meșterii criptau mesaje cu ajutorul pietrelor, iar pentru a le citi era suficient să se știe ce pietre s-au folosit pentru a crea bijuteriile, cuvintele erau formate din primele litere ale numelor mineralelor.
Unele persoane aveau colecții de inele de doliu.
Vechii romani aveau deja astfel de inele, care le aminteau de rude și prieteni sau de unele personaje istorice celebre.
Pandantivul demonstra apartenența la un ordin bisericesc.
În secolul al XVI-lea se foloseau perlele pentru a crea bijuterii, iar în secolul al XVI-lea meșterii creau, cu ajutorul lor, imagini cu obiecte și creaturi din aer, în timp ce animalele aveau o semnificație simbolică: un pandantiv în formă de lebădă indica faptul că o persoană aparținea Societății Fecioarei Maria.
Inelul puzzle „urmărea” comportamentul soției în absența soțului său.
Nu se știe cu siguranță cine a inventat pentru prima dată astfel de bijuterii, însă, potrivit unei versiuni, acestea au apărut în Egiptul Antic sau în China,însă cea mai curioasă legendă spune că un soț gelos a inventat inelul puzzle și, fără să dezvăluie secretul, i l-a dat soției sale, și ea, după ce a plănuit trădarea, a încercat să-și scoată bijuteriile de pe deget, dar inelul a căzut și ea nu l-a putut pune la loc, astfel soțul său a aflat despre infidelitatea sa.
În epoca victoriană fiecare floare avea anumită semnificație.
În secolul al XIX-lea motivele florale din arta bijuteriilor și-au recâștigat popularitatea și acestea aveau un limbaj special în care fiecărei plante i se atribuia anumit sens pe care îl cunoștea aproape toată lumea.