Stimați părinți, nu-i mai învinuiți pe profesori pentru toate relele!

În articolul de astăzi aș vrea să pun în discuție lecțiile pe care le-am învățat eu din discuțiile cu mulți profesori.

Sunt tată a trei copii. Fiul meu are 8 ani, fiicele au 7 și 4 ani respectiv. Soția mea e deja de 15 ani profesoară de clase primare.

În toți acești ani eu am avut ocazia să aud o mulțime de istorii petrecute cu profesorii, fapt ce m-a făcut să conștientizez anumite lucruri, pe care aș vrea să vi le împărtășesc și vouă.

Noi le facem un deserviciu imens copiilor noștri. Noi creștem o generație de oameni care nu vor putea rezista în lumea contemporană. Noi îi învățăm să fie egocentrici și să renunțe ușor, fără măcar să încerce să facă ceva.

Rețineți: noi nu suntem “cei mai buni prieteni” pentru copii, noi trebuie să fim întâi de toate părinți

Sarcina noastră este să îi educăm și să urmărim să respecte regulile. De partea cealaltă “cel mai bun prieten” este omul care îți este alături la bine și la rău, însă un prieten nu prea te poate trage la răspundere și nici nu-ți poate cere să fii disciplinat. Pentru asta există părinții.

Neputința conștientizată a copilului este vina părinților

Există un mare neajuns pe care generația noastră îl educă în copii: neputința conștientizată.

Esența problemei e că majoritatea copiilor știu că dacă ar spune: “Eu nu pot face asta”, atunci părinții ar îndeplini sarcina în locul lor. În acest fel noi educăm oameni care lasă mâinile în jos la primul obstacol apărut și nu pot face nimic de sine stătător.

Eșecul este un element normal al procesului de maturizare. Copiii trebuie să știe ce înseamnă eșecul și cum să lupte cu el ca mai apoi să învingă.

Copiii trebuie să știe cum să respecte “instrucțiunile”, dar totodată trebuie să se poată descurca atunci când instrucțiuni nu există, ci este doar o sarcină concretă care trebuie îndeplinită.

Arătați-le copiilor ce și cum trebuie să facă, după care faceți un pas înapoi și lăsați-i să încerce să acționeze singuri. Evident la început ei nu vor face lucrul la fel de calitativ ca dvs., dar asta e cât se poate de firesc, altfel ei nu vor învăța nimic niciodată.

Pe profesori îi disperă cel mai mult copiii care nici măcar nu încearcă să rezolve problema. De fapt această atitudine este educată acasă de către părinți, care se grăbesc mereu să le rezolve problemele copiilor.

Profesorul și interesele copilului

Dragi părinți, nu uitați că de multe ori a proteja interesele copilului înseamnă a-l susține pe profesorul care a luat anumite măsuri pentru a-l disciplina pe copil!

Ascultați-i pe profesori, luați aminte la sfaturile și recomandările lor, căci prin mâinile lor au trecut sute de copii și ei au o experiență mult mai mare decât dvs. în educația copiilor. Să nu uităm că unii copii au un comportament foarte diferit la școală față de cel de acasă.

Evitați să vă certați cu profesorii, mai ales dacă este de față și copilul! Făcând asta dvs. practic îi spuneți că profesorul nu are nici o autoritate, idee care ar putea avea urmări grave pentru educația sa.

Profesorii nu pot să vă educe copiii

Mulți părinți se hrănesc cu iluzia că profesorii la școală îi pot învăța pe copii tot de ce vor avea ei nevoie în viață. Dar asta nu e responsabilitatea lor, ci tocmai a părinților!

Să nu uităm că profesorii petrec mult mai puțin timp cu copilul decât dvs. În plus el în același timp mai are în jur 20-25 de copii cărora trebuie să le predea materia. În aceste condiții e imposibil să le ceri să facă și “lecții de viață” pe care copiii ar trebui să le primească în familie.

Anume părinții trebuie să îi educe pe copii și să-i pregătească pentru viața matură. În primul rând asta se face prin exemplul propriu, apoi prin sfaturi și îndemnuri. Profesorii vin să completeze această lucrare, dar nicidecum să o conducă și să o direcționeze.

Ce părere aveți despre relația părinte-copil-profesor? Împărtășiți-ne experiența dvs. în comentarii!

error: Content is protected !!