Râzi cu lacrimi! Nu ezita să citești asta până la final…

Aștept în stație… se întunecă, e târziu deja, nu e nimeni în stradă, tramvaiul nu mai vine, iar bagajul devine tot mai greu și mai greu…

Deodată văd în depărtare pe cineva care țopăie.

M-am speriat, am făcut câțiva pași înapoi și văd… un bărbat călare pe o mătură, se oprește în dreptul meu și-mi zice:

– Ce, nu mai vine tramvaiul ăla?

Eu stau, înmărmurită, și îi răspund:

– Încă nu, dar va veni în curând.

El îmi spune:

– Nu prea cred că vei putea aștepta atâta, e cam târziu… Hai, urcă, te conduc eu!

Îi răspund, speriată:

– Nu vă deranjați, mulțumesc, ajung eu cumva acasă…!

La care el se răstește:

– Așează-te repede, nu de alta, dar acușica mi se termină combustibilul, te duc acasă cu viteza vântului…

Stau înmărmurită, îmi tremură genunchii, mă uit în stânga, mă uit în dreapta, nici tramvai, nici zare de om. Iar individul era insistent… Mă gândesc, poate e un bolnav fugit de la spitalul de psihiatrie. Acuși când mi-a da cu ceva în cap, cu mătura sau cu altceva, de nu mi-oi mai aminti cine sunt. Așa că mi-am luat bagajele și am încălecat pe mătură, în calitate de ”pasager”. Și ne-am pornit noi.

Bărbatul îmi spune:

– Doamnă, nu sta pur și simplu, dar mai strigă din când în când: ”Eheheheeei, în sfârșit a venit și prințul meu pe un cal negru!!!”

Și uite-așa, călărim noi mătura, iar din când în când eu urlu, inima îmi îngheață de frică și mă gândesc că acuși ajungem acasă și apoi ce va urma? Oare ce mă va obliga să mai fac, sau mă va omorî, nimeni nu știe ce are el în minte…

În fine, am călărit noi, am parcurs vreo trei stații, tinerii ne filmau cu telefoanele, iar adulții se fereau de noi în toate părțile…

Am ajuns în fața casei mele. Am coborât de pe mătură și îngrozită aștept noi indicații. Bărbatul îmi spune:

– Acum spune mulțumesc că ai mers gratuit!

Îi zic:

– Ah, vă mulțumesc, domnule, pentru că m-ați adus vie și nevătămată. Dar tot căutam cu coada ochiului să găsesc ceva cu care să-l pocnesc, dacă va fi cazul…

Îmi face din ochi, zicând:

– Cu plăcere! Te conduc până la apartament?

Eu:

– Vai, nu e cazul, mă descurc eu cumva…

El:

– Ei, bine, cum dorești… s-a întors și a plecat pe mătura lui…

Am fugit repede în apartament, am trântit ușa în urma mea, am aruncat gențile într-o parte, mi-am șters fruntea de transpirație, m-am așezat la podea să-mi revin… Și atunci a venit fiica mea, întrebându-mă unde am dispărut, de parcă am venit pe jos!

– Da, îi zic, am venit fuga-fuguța!

Și i-am povestit peripeția. Dimineață, mă pregăteam să merg la serviciu. Deodată sună cineva la ușă. Precaută, mă uit prin vizor și văd un buchet de flori. Am răsuflat ușurată, crezând că prietenul fiicei mele s-a gândit să-i facă o surpriză de dimineață. Deschid ușa, iar acolo… stă bărbatul cela, cu mătura și buchetul.

Dau să închid repede ușa, iar el îmi spune grăbit:

– Iertați-mă, iertați-mă, florile sunt pentru dumneavoastră! Și începe să-mi povestească…

S-a dovedit că a jucat la cărți cu prietenii, iar el a pierdut. Drept pedeapsă a primit ”porunca” să conducă o doamnă acasă, călare pe mătură. Obligatoriu era ca femeia să accepte provocarea.

– Iertați-mă, vă rog, pentru prosteală…!

Acum, bineînțeles, că îmi amintesc cu zâmbete de întâmplarea asta, dar atunci știu că vreo două săptămâni mă tot uitam prin părți nu cumva să se ofere iar cineva să mă ”conducă” până acasă…!

loading...

error: Content is protected !!