Se scurseseră deja 23 de ore de la începutul travaliului. Fiind epuizată m-au transferat, în sfârșit, într-un fotoliu…

Se scurseseră deja 23 de ore de la începutul travaliului. Fiind epuizată m-au transferat, în sfârșit, într-un fotoliu. Totul, vedeam totul ca prin ceață. O lumină puternică, niște chipuri de moașe lipsite de sentimente și un doctor.

– Împingeți în timpul contracțiilor! el a strigat.

Am început să împing.

– Nu faci corect, împinge în jos! a strigat puțin nepoliticos medicul.

Am împins din nou, simt cum mi se rupe toată zona pelvisului, de parcă s-ar desface în bucăți. Mi se întunecă ochii. Împingeam deja de aproximativ douăzeci de minute. Însă medicilor le era clar, nu ne mișcăm deloc. Am simțit o frică puternică, nu pentru mine, ci pentru fiul meu. Era blocat undeva în oasele mele pelviene, iar eu, o mamă fără puteri, nici nu puteam să-l împing afară. În curând au apărut câteva persoane în camera de nașteri. Printre ei, un anestezist pediatru. Medicii șușoteau între ei, iar eu am înțeles că ceva nu e în regulă și se poate întâmpla o tragedie dacă nu mă iau în mâini imediat.

La capul meu s-a apropiat una dintre femeile care intraseră recent și m-a apucat de mână.

– De ce nu naștem? m-a întrebat cu blândețe.

– Eu nasc, dar nu-mi reușește. Am răspuns printre lacrimi.

– Copilul tău nu poate depune efort singur, înțelegi? El vrea să-și vadă mama, el încearcă să iasă, dar tu îl ții în bazinul tău, lui îi este dureros, încă puțin și el va fi sleit de puteri, înțelegi? Ritmul inimii va scădea, va începe asfixierea. Vrei să naști un copil sănătos?

– Da! – am țipat eu.

– Atunci împinge! Împinge din toate puterile! El te așteaptă!

– Cum?

– Gândește-te la copilul tău, la cât îi este de greu și împinge, sprijină-te cu picioarele și împinge…

A început o contracție. Am închis ochii și mi l-am imaginat pe fiul meu, în acel spațiu umed, întunecat, apăsat de oasele tari… El de parcă mă implora „mamă, ajută-mă”. Se pare că am depus un efort neomenesc și am început să împing. După prima încercare,am auzit vocile încântate ale medicilor…

– Haide, haide… corect.

Din a doua încercare a ieșit capul, iar la următoarea fiul meu a apărut pe lume, avea o culoare mov-albăstruie. Mi l-au pus pe piept, el nu țipa. Se uita la mine și îmi spunea „mulțumesc”. Am izbucnit în lacrimi de fericire – fericirea nemărginită de a fi mamă. Noi, împreună cu fiul meu, am depășit acest obstacol. Iar acum el este culcat pe mine și respiră cu același aer ca și mine…

M-am uitat prin sală, iar acea femeie deja plecase. Am găsit-o doar peste o zi de la naștere. De fapt, ea era salvatorul unor astfel de mame care nu pot naște la fel ca mine. Ea nu este medic, nici moașă. Este o simplă infirmieră care, la fel ca mine, era cât pe ce să-și piardă copilul.

Acum, băiatul meu are trei ani, dar până în prezent noi menținem legătura cu ea. Îi mulțumesc la nesfârșit pentru că mi-a dat voință să nasc.

loading...

error: Content is protected !!