Confesiunea unei mame din timpul perioadei de sarcină

Nu mi-a plăcut să fiu însărcinată. În primele luni am vrut mereu să dorm și să mănânc, iar în ultimele luni aveam o burtă atât de mare, încât soțul meu a trebuit să mă plimbe prin apartament într-un scaun cu rotile. Într-o zi, când el nu era acasă, mi-a fost poftă de mere și m-am îndreptat spre frigider.

Am deschis ușa frigiderului, merele erau pe raftul inferior. M-am aplecat și am luat un măr, dar când am vrut să mă ridic, surpriză, nu puteam. Am mușcat din mărul nespălat și am încercat să mă târâi în patru labe până la canapea ca să mă sprijin de ea și să pot să mă ridic.

Întotdeauna eram cu moralul la pământ. Burta mă mânca teribil, și, în general, am luat 30 kg în greutate, fapt ce nu a lăsat pe nimeni indiferent.

Îmi era dificil să stau la masă și să mănânc fără a-mi păta hainele. Nu puteam dormi liniștit și mă trezeam la fiecare 40 de minute pe timpul nopții pentru a merge la WC. Simțeam că devin deprimată pe zi ce trece. Nici nu vreau să-i aud pe cei care zic că sarcina e cea mai fericită perioadă. Nu e deloc plăcută senzația de disconfort continuu.

Mi-a fost frică de naștere încă din copilărie. De pe forumurile femeilor însărcinate am aflat ți se administrează o clismă înainte de naștere. Mi-era frică de ea. De când am planificat cezariana la săptămâna a 38-a, mi-era foarte frică să nasc înainte de termen. În ultimele două săptămâni înainte de naștere, l-am trezit de două ori pe soțul meu și am mers ca nebunii la spital.

După ce am mers a 2-a oară la spital și nu am mai născut, soțul deja nu mă mai credea. Așa că, atunci când pe 15 octombrie m-am ridicat în picioare și i-am zis că nasc, el a fluturat doar din mâna și a zis: Ei bine, da, da. Și am mers la un examen programat la ginecolog.

Medicull m-a întrebat: Nu simțiți că sunteți în travaliu? I-am zis că sunt în travaliu de 8 luni, dar nu mă crede nimeni!

Mi-au spus să mă duc la etajul 3, acolo este camera mea. Nașterea e programată pentru ora 16.00. Am întrebat când mi se va administra clisma? M-au privit cu îngrijorare. Mi-a plăcut imediat camera, pentru că era mare, iar patul era deja făcut pentru soțul meu. Mi-au zis să nu mai mănânc nimic, și nici apă să nu beau. Brusc am decis să-i anunț pe toți cunoscuții prin mesaj telefonic că astăzi voi naște.

Dacă aș putea da timpul înapoi, aș proceda contrar deciziei inițiale. În jurul orei 15.00 am primit un document unde trebuiam să semnez că medicii nu vor purta nicio vină în cazul în care mor în timpul travaliului. Am semnat-o cu bucurie și iarăși am întrebat de clismă. Cinci minute mai târziu, asistenta a venit și m-a întrebat dacă cer să mi se administreze o clismă. I-am spus că nu vreau, dar din moment ce oricum o să mi-o facă, vreau să mă pregătesc. Ea a spus că, de obicei, nu fac clisme înainte de naștere, dar dacă insist, atunci mi-o fac. Desigur că am zis că nu vreau!  Acesta a fost primul lucru de care am fost fericită pe parcursul sarcinii. Un minut mai târziu, am fost dusă în sala de operații. Soțul a fost petrecut în altă încăpere pentru a se deghiza în forma de serviciu a chirurgului.

Eu am primit anestezie epidurală și am observat că nu-mi simt picioarele. Din cauza burții imense nu puteam să-mi văd propriile picioare timp de 3 luni, iar acum nici nu le mai simțeam.

Un sentiment foarte ciudat… Aveam impresia că picioarele mele sunt două punți uriașe, care sunt separate de corpul meu într-o poziție ciudată.

Soțul meu, se strecura în toate colțurile pentru a mă filma și fotografia în toată frumusețea și feminitatea mea, iar pe cei prezenți chiar îi ruga chiar să și zâmbească. Nu m-am așteptat să văd un număr atât de mare de persoane, dar mi-au explicat că pentru fiecare copil i se aplică medicul pediatru și 2 asistente medicale.

Medicul deja era iritat de faptul că soțul meu fotografiază tot ce vede. Drept urmare, a fost rugat să stea la capul soției sale până la sfârșitul nașterii. Cinci minute mai târziu, primul meu copil a fost scos din mine și l-am auzit plângând. Mi s-a spus că este bine și l-au dus să îl șteargă. Un minut mai târziu l-au scos și pe al 2-lea care la fel a început să plângă.

După câteva minute mi i-au dat pe ambii în brațe, iar medicul mi-a spus că cei doi au primit nota 10 conform scorului Apgar – o evaluare excelentă a stării nou-născutului, ceea ce se întâlnește foarte rar printre copiii gemeni. Apoi medicii m-au dus înapoi în camera mea de spital, unde la revenire toți au început să mă aplaude, de parcă tocmai am aterizat în avionul cu un singur motor și cu o asistentă medicală beată în rolul de pilot, iar pătucul copiilor mei devenise o icoană sfântă înconjurată de toate rudele și prietenii mei.

Pediatrul a început examinarea bebelușilor și despre mine toți au uitat. Iar apoi din nou și-au adus aminte și au început să mă aplaude. Am devenit teribil de mânioasă pentru că arătam prost și nu-mi simțeam picioarele. În plus am rămas jenată și din cauza faptului că sub pijamaua mea putea fi văzut cateterul și punga cu urină.

Eram obosită pentru că oamenii tot veneau și veneau.  Aveam lângă mine un dispozitiv pe care puteam să apăs dacă simțeam incomodități sau aveam nevoie de ceva. Și deoarece am suportat cezariana și am fost practic tăiată, aveam dureri în regiunea cusăturii după naștere și apăsam butonul fiecare 15 minute. Medicii mi-au mărturisit că în tot acest timp mi-au dat placebo – o substanță inofensivă sub formă de medicamente lipsită de proprietăți medicinale, iar analgezicul îl primeam doar o dată pe oră. Asta m-a scos din sărite.

Noaptea, la fiece 2 ore jumătate, îmi aduceau copii să-i hrănesc. Când auzeam pe coridor că venea asistenta să îmi aducă copii, mă prefăceam că dorm, dar ea mă trezea atât de atent și convingător „copiii tăi vor să mănânce”. . Și da, a fost foarte dureros să-i hrănesc. Recunosc că în primele luni doare. Aveam mereu senzația de oboseală, pentru că nu aveam timp să dorm. Două ore de somn, nu era suficient. Apoi ne-au externat și a început ceea ce nu scriu în cărți.

După spitalul de maternitate. 

Am fost externată din spital în ziua a doua. Soțul a cumpărat un interfon bebe care, spre uimirea noastră, se descărca repede și după câteva nopți trezite din cauza plânsului bebelușilor, am decis să dormim în odaia copiilor.

În timp ce eu îl hrăneam pe unul, soțul schimba scutecul altuia, iar apoi ne schimbam cu copiii. Am avut un jurnal în care înregistram cât mâncau, dormeau, etc. fiecare din sugari. Am început să facem aceste notițe după ce i-am confundat pe copii, hrănindu-l pe unul din ei de 2 ori și lăsându-l pe celălalt flămând. Probabil, am avut noroc, pentru că soțul meu m-a ajutat și mă mai ajută foarte mult. Nu înțeleg cum este posibil să te descurci singură.

Primele 4 luni am fost ajutată de soacră – ea pregătea mâncare, pentru că nu aveam timp nici la toaletă să merg. Nu puteam să intru nici în duș și asta în ciuda faptului că am angajat și o bonă.
Chiar dacă plecam la magazin, aveam o frică paranoică că voi fi lovită de un camion, iar în spital nu vor putea găsi sângele meu cu Rh negativ și copiii vor rămâne fără hrană. Mă simțeam drept hrană. Undeva în luna a cincea, soțul a decis să mă arate specialistului și am fost diagnosticată cu depresie postnatală.

Cu fiecare lună ce trece, devine mai ușor, pentru că te obișnuiești cu lipsa de somn. Când copiii au împlinit 5 luni, am revenit la serviciu. Continuam să-i hrănesc pe timp de noapte și dimineața și așa a durat 7,5 luni. Apoi copiii nu mai cereau mâncare noaptea, probabil pentru că seara, înainte de somn, obișnuiam de acum încolo să mănânce terci.
Am crezut că în fine voi putea dormi cât voi dori, dar până aici a fost. Au început să apară dinții la sugari și aceștia ne trezeau de 24 ori pe noapte pentru a-i liniști. Am încercat să dormim împreună cu copiii, dar nu a mers…Sunt foarte sensibilă chiar și în timpul somnului, și tot timpul îmi părea că unul din copii a căzut jos.

Acum copii mei au 2 ani. Mai au încă tulburări de somn pentru că nu toți dinții i-au ieșit dar ne-am obișnuit cu acest lucru. Avem propriul nostru sistem – câte un copil per un părinte – datorită căruia dormim mai bine acum. În ciuda tuturor, consider că copilul este cel mai miraculos lucru pe lume!

Nimic nu se compară cu senzația când micuțul găsește ceva prin iarba parcului și se avântă spre tine pentru a-ți arăta ce ascunde în mânuță. Și când se apropie de tine și-ți arată ce are în pumnul său mic, și vezi că sunt excremente uscate ale unui câine, și el zâmbește cu gura până la urechi, iată asta da, e fericire!

error: Content is protected !!